Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #11

Să vedem: pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme? Les Films de Cannes à Bucarest, Festivalul Național de Teatru București, seriale, seriale, iar seriale (prea multe seriale, aș zice, mai e cineva de acord cu mine? Eu abia mai țin pasul), ceva filme românești recent apărute și deja și ieșite din cinema.

Din toată enumerația asta, aleg doar 3 lucruri pe care ți le recomand cu adevărat și care m-au emoționat: două filme și o piesă de teatru.

Și nu uitați, emotions are a spectrum, așa că nu aruncați cu roșii dacă nu vor fi chiar emoțiile așteptate. 😊

Spoiler free, citiți fără griji.

Parasite (r. Bong Joon Ho, 2019)

Premiat cu Palme D’Or la Cannes anul acesta, Parasite e un film aproape ciudat de entertaining pentru problematica pe care o pune și pentru cele mai bine de două ore pe care le-am petrecut în scaun fără să mă mișc.

Adică, s-o zic mai pe românește, ciudat pentru că în prima parte am râs cu lacrimi – deși în esență numai amuzante nu erau lucrurile de fapt –, iar în a doua am așteptat masacrul. Pentru că da, filmul ăsta e o combinație de genuri, stări și imagini.

Povestea sună cam așa: avem, pe de-o parte, o familie care trăiește într-o sărăcie lucie, dar dă din coate și e stăpână pe oareșce șiretlicuri și șarlatanii. Să zicem că sunt cel puțin street smart, dacă nu cumva pur și simplu niște oameni ghinioniști, care au ajuns să trăiască la marginea societății. Și, pe de altă parte, o familie de genul „Crazy Rich Asians”: pe cât de bogați, pe atât de ușor de fraierit și îmbrobodit. Două familii în oglindă.

De aici e ușor să faci calculele: prima devine parazitul celei de-a doua, printr-o serie de întâmplări și contexte foarte amuzante (desigur, unele forțate sau duse la extrem de dragul umorului, dar nimic care să deranjeze excesiv, după părerea mea).

Dedesubtul acestei poleieli foarte light, stă o realitate cruntă: diferențele economice între clase există și azi și sunt uneori uluitoare. Un film care s-a folosit de același subiect – dar într-un stil cinematografic complet diferit – a fost și Shoplifters, alt câștigător de Palme D’Or la Cannes (despre care am scris aici).

Parasite e despre supraviețuire și dispreț, despre promisiunea de a putea fi altcineva și conștientizarea că n-ai cum să spargi cercul vicios, despre toate scopurile care nu scuză deloc mijloacele, nici măcar când ai de-a face cu oameni aroganți, ignoranți sau nepăsători.

Așteptați-vă și la ceva gore, că așa-i în cinematografia asiatică uneori.

Dolor y Gloria (r. Pedro Almodóvar, 2019)

Dintr-o extremă într-alta. De la Parasite, am venit direct la cel mai recent film al lui Pedro Almodóvar (era să spun „ultimul”, sper să nu fie așa, dar cu siguranță chiar din acest sentiment pare că a fost făcut), Dolor y Gloria, film pentru care Antonio Banderas, unul dintre actorii fetiș ai regizorului spaniol, a fost premiat la Cannes.

Un film așezat, liniștit, emoționant – mai ales pentru fanii lui Almodóvar, care pentru mine a dat două dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată: La mala educación și La piel que habito.

Sigur asta a avut o încărcătură-n plus pentru impresia generală asupra filmului, care e o poveste foarte meta despre viața, cariera, tragediile personale ale lui Almodóvar, ficționalizate în personajul lui Salvador Mallo (Antonio Banderas), și el regizor.

Mallo e un om bolnav, depresiv, care simte că nu prea mai are de ce să trăiască, mai ales în absența capacității de a mai face filme. Creativitatea, inspirația și dorința l-au părăsit. Îi rămân doar episoade răsfirate pe care și le amintește despre oameni care i-au marcat într-un fel sau altul existența.

Cu siguranță Dolor y gloria nu este cel mai bun film al lui Almodóvar, dar o poveste despre bătrânețe și variatele forme de neputință pe care ți le aduce ea – nu mă lasă niciodată nepăsătoare. Iar o scenă anume în care o mamă își pregătește fiul să o îngroape e una care nu mi-a ieșit din minte nici la mai mult timp de la vizionare.

Nu mai zic de culori și cum le așază în fiecare cadru – câtă grijă are –, dacă sunteți obișnuit cu stilul lui, o să vă facă bine pentru OCD și de data asta. 😊

Constelații (Radu Iacoban, Teatrul Act)

„Constelații” se joacă de vreo doi ani deja, după textul lui Nick Payne, cu doar doi actori: Ana Ularu și Radu Iacoban, care și regizează piesa.

Și doar doi actori sunt absolut suficienți să te treacă prin toate versiunile – multiple și paralele – ale modului în care poate să se nască și să moară o poveste de dragoste, o relație între un fizician (Ana Ularu) și un apicultor (Radu Iacoban) care se întâlnesc la o petrecere.

Un „ce-ar fi fost dacă” jucat perfect de cei doi, care, deși repetă din texte de la o scenă la alta, le nuanțează atât de frumos și de diferit, încât nu ai senzația nicio secundă că deja ai asistat la aceeași partitură a treia sau a patra oară. Sunt, pe rând, nervoși, lucizi, triști, furioși în decurs de câteva secunde față de aceeași situație dată; schimbă stările cu atâta naturalețe și cu o viteză amețitoare.  

Se cunosc, se despart, se reîntâlnesc, rămân împreună și… de aici vă las pe voi să descoperiți ce se întâmplă. Povestea e dramatică și, deși îți dai seama destul de devreme în piesă unde se duce, merită până la capăt.

Ai impresia că te uiți la un film bine interpretat și foarte actual, nu la o piesă de teatru unde, într-o altă constelație, speri că lucrurile se pot încheia și cu bine uneori.

***

Dacă vrei să vezi ce recomandări culturale am mai făcut până acum, le găsești pe toate aici:

• Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #10
• Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #9
• Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #8
• Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #7
• Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #6
• Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #5
• Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #4
• Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #3
• Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #2
• Pe ce mi-am mai dat timpul în ultima vreme #1

—

Foto slider homepage: Guillaume pe Unsplash

Foto featured image: Greg Rakozy pe Unsplash